Titi, Soso şi Luna

În acea zi Luna era prea frumoasă ca să poţi să te uiţi direct la ea. Ţi se putea opri respiraţia, aşa de răpitoare era. Dar atunci când se întorcea cu spatele, vraja dispărea ca un balon de săpun pentru că semăna cu acel alcoolic notoriu, care cădea mereu în mijlocul drumului naţional de nu mai putea trece nici o maşină sau căruţă. Acel beţivan era tatăl ei şi ea se împăcase demult cu realitatea crudă de zi cu zi.
Norocul ei era că din profil Luna semăna cu mama ei şi în acea zi însorită, Titi, care îşi uitase ochelarii de soare acasă, a văzut-o mult mai frumoasă decât era în realitate şi după câteva ezitări, a cerut-o de nevastă. Desigur că Titi după ce şi-a pus ochelarii de soare la ochii şi a privit-o pe cea cu care avea să împartă patul lui drag, dotat cu saltea cu apă, nu mai ştia pe unde să scoată cămaşa. Dar Titi, fiind un artist în felul lui, ştia cum să o înşele pe Luna mai ales când aceasta se întorcea cu spatele şi semăna cu tatăl ei. Complicele şi fratele mai mic al lui Titi era Soso, cel care într-o zi la vânătoare împuşcase, fără să vrea, cel mai mare mistreţ din judeţ şi astfel devenise celebru pentru îndemânarea şi curajul său. Dar în realitate Soso era un încurcă-lume care nici măcar nu reuşea din prima să-şi lege corect şireturile la pantofi. Din această cauză se întâmpla deseori să plece cu şireturile desfăcute şi apoi să se împiedice de orice întâlnea în cale. La fel s-a întâmplat şi atunci când a împuşcat acel mistreţ. S-a împiedicat în timp ce fugea din calea mistreţului tocmai de puşca aceea veche, pe care el o căra mereu la vânătoare, doar ca să aibă şi el ceva în mână.
Aşa că Titi nu putea pune mare bază pe fratele lui împiedicat şi trebuia să se descurce de cele mai multe ori singur. Mai erau doar două ore până când începea eclipsa şi el nu returnase cărţile pe care le împrumutase de la bibliotecă. Bineînţeles că nu le citise, el se ducea la bibliotecă numai pentru a se vedea cu acea făptură roşcată pe care Soso era s-o împuşte într-o zi pentru că cei doi îşi făceau de cap din când în când în spatele unei tufe din pădure.
Intrase în panică pentru că dacă nu returna cărţile la timp, Titi trebuia să divorţeze de Luna şi să se căsătorească cu acea roşcată focoasă. Şi cum Titi ţinea foarte mult la Luna, pentru că aşa urâtă cum era ea când se întorcea cu spatele, era extraordinară când în fiecare seară îi pregătea mâncarea lui preferată, tortellini cu ciuperci, îl trimisese înainte pe Soso să-o ţină de vorbă pe roşcată până ajungea el. Dar ceasul rău sau mai exact pisica neagră de care s-a împiedicat Soso a făcut ca atunci când Titi a intrat glorios cu cărţile pe uşa bibliotecii comunale să înlemnească de furie. Soso, care de dimineaţă nu reuşise să-şi lege şireturile, a reuşit performanţa ca după ce s-a împiedicat de pisica neagră care îşi făcea veacul prin bibliotecă, să se prăbuşească cu toate cele 120 de kilograme ale sale peste roşcata focoasă.

Toate aceste întâmplări incredibile prinseseră viaţă în mintea Lunei exact în momentul în care eclipsa începuse şi toţi locuitorii comunei se aflau şi la propriu şi la figurat cu ochii în Soare.

Mica publicitate

Deşi anunţul preciza clar: „Angajăm tinere roşcate natural, cu picioare lungi, proaspăt absolvente de studii, fără carte de muncă. Condiţii excepţionale!” Cornel P. a păşit pe poarta multinaţionalei din faţa casei lui, încrezător în şansele sale. Portarul a crezut că vrea să împrumute puţin zahăr sau ulei, aşa cum se obişnuieşte între vecini, aşa că l-a lăsat să intre fără nici o problemă. Ajuns la etajul 13 Cornel P. s-a aşezat cuminte la coadă, aşa cum învăţase în comunism, fără să-şi pună întrebări de genul: „Ce caut eu aici?” sau „Ce caut eu aici şi ce fac roşcatele astea în faţa mea?” sau „Ce caut eu aici şi ce fac roşcatele astea în faţa mea cu picioarele lor lungi?” Nu. El a aşteptat până i-a venit rândul şi s-a amuzat copios de fiecare roşcată care ieşea plângând că a ratat şansa unică în viaţă de a lucra la cea mai cea dintre toate companiile.
Atunci când a deschis uşa şi a intrat, pe Cornel P. l-au trecut toate transpiraţiile deşi afară erau minus 10°, pentru că simţea cum şansele lui scad dramatic în faţa unei comisii alcătuite numai din bărbaţi trecuţi bine de 50 de ani. Dar Cornel P. a tras aer în piept şi a început să spună câteva lucruri despre el. După 24 de minute fix, abia trecuse în revistă titluri academice şi diplomele obţinute în străinătate. După încă 17 minute comisia de evaluare a trebuit să-l întrerupă pe Cornel P. din discursul său înflăcărat pentru că se apropia pauza de masă şi de fumat, aşa că în unanimitate i-au strâns mâna în calitate de nou angajat.
Desigur directorul de la resurse umane a ţinut să-i precizeze că nu se încadra la fix în cerinţele anunţului, dar ţinând cont de calităţile şi pregătirea necesară pe care Cornel P. le avea întotdeauna la el, a primit primele detalii despre noul loc de muncă.
„Deci de mâine vă aşteptăm la lucru, în multinaţionala noastră!” a ţinut să precizeze directorul. „Tot ce trebuie să faceţi este să spălaţi ceştile de cafea din care cei 10 directori generali sorb cu maximă responsabilitate cafeaua de dimineaţă, de 10 ori pe zi. Evident că veţi spăla şi farfurioarele, fără să vă abateţi de la politica companiei noastre.” Deci 10 + 10 ori 10, a făcut repede un calcul Cornel P. şi după rânjetul pe care l-a afişat, s-a declarat mulţumit de noua provocare.

Împăcat cu gândul că şi-a mai împlinit un vis Cornel P. a căscat cu poftă în timp ce a traversat strada şi a intrat înapoi în casă. Brusc şi-a adus aminte că el se dusese la multinaţionala de vis-a-vis să ceară puţin zahăr pentru cafeaua lui.