Ajutor

Azi stau. La fel ca şi ieri. Sunt cuminte. Totuşi îmi cam lipseşte acţiunea. Îmi place să zbor. Atunci când zbor mă simt liber. Cui nu-i place să creadă că este liber? Fără griji, fără problemele zilnice care te fac să îmbătrâneşti mai repede. Viaţa e complexă, dar mie mi-e sete. N-am mai băut de vreo nouă zile. Apă. Cred că este un record. În România cel puţin. Simt cum încep să îngălbenesc. Dar nu cred că ăsta e sfârşitul. Totuşi puteau să se gândească şi la mine când au plecat cu toţii. Bine măcar că au stins lumina. Sunt chiar aşa al nimănui? Dacă plec şi eu acasă, la mine. Să-i văd atunci cum or să se descurce. Dar nu pot să mă mişc. Aşa că nu mai plec. Aştept.
Mă gândesc cu nostalgie la vremurile când mă scufundam cu totul în apă. Cum picăturile de apă îmi mângâiau fiecare por şi cum toată fiinţa mea simţea că are un rost pe lumea asta. Ce bine mă simţeam când eram bun şi eu la ceva. Ştergeam tabla. De cretă. Pentru ca alţi şi alţi elevi să înveţe. Desigur mai existau si elevi care pentru distracţia lor, dar si a mea, mă aruncau plin de apă de colo – colo. Asta e viaţa. Viaţa unui burete.
Dar azi stau. Odată şi odată tot va veni cineva să mă ude şi să şteargă tabla pe care scrie mare GREVĂ GENERALĂ. Şi iar am să simt util, pentru că fiecare are rostul lui.

Vise despre vize

Închid ochii. Acum e bine. Mult mai bine. Bag mâna în buzunar şi găsesc portofelul. Al meu bineînţeles. Îl deschid, de curiozitate. E plin. Nu cu bani, cu cărţi de credit. Toate ale mele. Bag portofelul la loc, în buzunarul de la piept. Bag mâinile în pantaloni. În buzunare evident. Dau peste cheile maşinii şi peste telefonul mobil. Dacă mă gândesc bine cinci salarii m-am chinuit să-mi cumpăr şi eu o maşină ca lumea. Deşi eu sunt bugetar. Dar nu sunt bugetar la mine în ţară. Cad iar pe gânduri. Realitatea e dură. Eu stau la coadă. La bilete. Ăla mic vrea să vadă Dracula Parc. Îi fac toate poftele. Doar e în vacanţă. La bunicii din România.

Deschid ochii. Acum e rău. Mult mai rău. Bag mâna în buzunar şi găsesc portofelul. Azi era să nu mai fie al meu. Abia am scăpat de un şuţ în autobuz. Îl deschid, să mai treacă timpul. E gol. Nu am bani, sunt câteva seminţe şi un bilet de autobuz. Toate ale mele. Bag portofelul la loc, după ce sparg între dinţi seminţele. Bag mâinile în pantaloni. În buzunare e mai cald. Dau peste o cheie şi peste chitanţa de la telefonul fix. Mobil am doar în vise. Dacă mă gândesc bine cheia e de la trenuleţul lui ăla mic, pe care i l-am dat acum 2 ani de Crăciun, când n-am mâncat carne. Asta e, sunt bugetar. În fiecare zi mă gândesc cum să fac bani. Realitatea e crudă. Eu stau la coadă. La loterie. Loteria vizelor sau a viselor, cine ştie? Ăla mic o să aibă o viaţă mai bună. Cred că stau degeaba la coadă. Ar trebui să plec. Din ţară. Dar azi mă duc acasă. În România.

Ursul şi berea

Mie îmi place să mănânc. Acum stau pe cântar şi scriu cât de mult îmi place să mănânc. Mă uit în oglindă. Văd că lângă pata de ulei de pe tricoul meu albastru a apărut una de ketchup. După ce vecinul meu Costică mi-a rupt tricoul galben, preferatul meu, nevastă-mea mi-a luat altul albastru. Doar sunt preşedinte de bloc acum.
Încerc să-mi aduc aminte când am mâncat eu ultima oară ketchup. Cred că de Paşte când am mâncat mielul ăla cu gust ciudat. Oricum, vecinii o să creadă că am mâncat nu ştiu ce friptură împănată la cuptor. Ăştia mă bănuie că fur din fondul de rulment … Dacă mă uit bine la pata asta de ketchup seamănă cu o sticla de bere. Nevasta-mea a început să facă mişto de mine. Înainte să ne culcăm, îmi zice că am făcut o burta ca de urs de la câtă bere beau. Probabil canicula e de vină.
Îl sun pe Pandele, vicepreşedintele. Azi e duminică şi ca de obicei ţinem şedinţa de bloc în aer liber. Pe bloc stăm toţi la o bere şi câte un mic... din fondul de protocol. Ne adunăm toţi şi începem să turnăm bericioaica pe gâtlejurile noastre uscate.
După trei rânduri de bere discuţia degenerează. ... Încep atacurile asupra mea. Cum că aş fi cheltuit banii administraţiei în scop personal. Că am făcut burtă de la câte fripturi şi bere am îngurgitat. Mă enervez rău de tot când îi văd că râd de mine, toţi făcându-mă urs. Pandele sare în ajutorul meu, dar ridicându-se brusc de pe scaun dă cu fruntea de sticla pe care o agitam eu deasupra capului. I-am spart capul. Nu s-a supărat, pentru că ştie că mâine am să-i fac cinste cu bere din fondul blocului. Îi vom bârfi pe toţi: pe castor, pe elefanţi, pe maimuţică, pe iepuroaică, pe pisicuţă chiar şi pe coker. De la atâta stres am slăbit 2 kg. Canicula e de vină.

_____

Articol publicat în revista DECI, suplimentul Academiei Caţavencu, iunie 2003.

O zi obişnuită

Azi e cald afară. Mă îmbrac cu tricoul meu galben şi ies în balcon. Îmi aprind o ţigară fără filtru şi mă zgâiesc la doi porumbei care stau în ce a mai rămas din copacul din faţa blocului. Era un copac frumos înainte să intre băiatul vecinului cu maşina în el. Porumbeii se găinăţează. Încerc să-i nimeresc cu mucul ţigării pentru ca se găinăţau pe maşina mea.
Sună soneria. E vecinul meu Costică, care mă invită la o partida de table în faţa blocului. Îmi iau şepcuţa albastră şi ies la table. Obişnuiesc să joc table de 13 ani, de când m-a mutat Ceauşescu în blocul ăsta nenorocit. Eu sunt superstiţios. Dacă nu mă îmbrac cu tricoul galben după ce mă trezesc, îmi merge rău toata ziua, iar şepcuţa dacă nu o port când joc table n-am nici o şansă în faţa lui Costică.
Îmi ia prima linie la mustaţă. Dacă nu dădea şase-patru câştigam. Ştiind că mă oftic Costică râde pe sub mustaţa lui deasa. Eu îl înjur în gând. Începem a doua linie. Sunt încordat. Dacă pierd şi linia asta pierd partida, iar Costică o să se laude cu reuşita lui la şedinţa de bloc de mâine. Am nervii întinşi la maxim. Arunc zarurile aşa de tare încât sar din cutie.
“Du-te ia-le tu Costică.”
“Ia-le tu băi, că tu eşti loser-ul, zice el pe un ton arogant.”
N-am înţeles ce e ăla loser, dar mă ridic să iau zarurile, înjurându-l în gând.
“De ce mă înjuri băi, îmi zice el împingându-mă.”
Mă dezechilibrez. El vrea să mă prindă şi mă apucă de tricou. Aud cum tricoul trosneşte şi se rupe, iar eu sunt pe jos.Asta a pus capac la toate. Putea să mă facă oricum îi venea lui, dar dacă mi-a rupt tricoul galben care îmi dădea speranţe de mai bine în fiecare zi, trebuie să trec la acţiune. Mâine am să propun demiterea lui din funcţia de administrator de bloc şi dacă nu-l dau jos îi dau foc la apartament. Al dracu’ ce m-a enervat...