Ajutor

Azi stau. La fel ca şi ieri. Sunt cuminte. Totuşi îmi cam lipseşte acţiunea. Îmi place să zbor. Atunci când zbor mă simt liber. Cui nu-i place să creadă că este liber? Fără griji, fără problemele zilnice care te fac să îmbătrâneşti mai repede. Viaţa e complexă, dar mie mi-e sete. N-am mai băut de vreo nouă zile. Apă. Cred că este un record. În România cel puţin. Simt cum încep să îngălbenesc. Dar nu cred că ăsta e sfârşitul. Totuşi puteau să se gândească şi la mine când au plecat cu toţii. Bine măcar că au stins lumina. Sunt chiar aşa al nimănui? Dacă plec şi eu acasă, la mine. Să-i văd atunci cum or să se descurce. Dar nu pot să mă mişc. Aşa că nu mai plec. Aştept.
Mă gândesc cu nostalgie la vremurile când mă scufundam cu totul în apă. Cum picăturile de apă îmi mângâiau fiecare por şi cum toată fiinţa mea simţea că are un rost pe lumea asta. Ce bine mă simţeam când eram bun şi eu la ceva. Ştergeam tabla. De cretă. Pentru ca alţi şi alţi elevi să înveţe. Desigur mai existau si elevi care pentru distracţia lor, dar si a mea, mă aruncau plin de apă de colo – colo. Asta e viaţa. Viaţa unui burete.
Dar azi stau. Odată şi odată tot va veni cineva să mă ude şi să şteargă tabla pe care scrie mare GREVĂ GENERALĂ. Şi iar am să simt util, pentru că fiecare are rostul lui.

Vise despre vize

Închid ochii. Acum e bine. Mult mai bine. Bag mâna în buzunar şi găsesc portofelul. Al meu bineînţeles. Îl deschid, de curiozitate. E plin. Nu cu bani, cu cărţi de credit. Toate ale mele. Bag portofelul la loc, în buzunarul de la piept. Bag mâinile în pantaloni. În buzunare evident. Dau peste cheile maşinii şi peste telefonul mobil. Dacă mă gândesc bine cinci salarii m-am chinuit să-mi cumpăr şi eu o maşină ca lumea. Deşi eu sunt bugetar. Dar nu sunt bugetar la mine în ţară. Cad iar pe gânduri. Realitatea e dură. Eu stau la coadă. La bilete. Ăla mic vrea să vadă Dracula Parc. Îi fac toate poftele. Doar e în vacanţă. La bunicii din România.

Deschid ochii. Acum e rău. Mult mai rău. Bag mâna în buzunar şi găsesc portofelul. Azi era să nu mai fie al meu. Abia am scăpat de un şuţ în autobuz. Îl deschid, să mai treacă timpul. E gol. Nu am bani, sunt câteva seminţe şi un bilet de autobuz. Toate ale mele. Bag portofelul la loc, după ce sparg între dinţi seminţele. Bag mâinile în pantaloni. În buzunare e mai cald. Dau peste o cheie şi peste chitanţa de la telefonul fix. Mobil am doar în vise. Dacă mă gândesc bine cheia e de la trenuleţul lui ăla mic, pe care i l-am dat acum 2 ani de Crăciun, când n-am mâncat carne. Asta e, sunt bugetar. În fiecare zi mă gândesc cum să fac bani. Realitatea e crudă. Eu stau la coadă. La loterie. Loteria vizelor sau a viselor, cine ştie? Ăla mic o să aibă o viaţă mai bună. Cred că stau degeaba la coadă. Ar trebui să plec. Din ţară. Dar azi mă duc acasă. În România.