Ursul şi berea

Mie îmi place să mănânc. Acum stau pe cântar şi scriu cât de mult îmi place să mănânc. Mă uit în oglindă. Văd că lângă pata de ulei de pe tricoul meu albastru a apărut una de ketchup. După ce vecinul meu Costică mi-a rupt tricoul galben, preferatul meu, nevastă-mea mi-a luat altul albastru. Doar sunt preşedinte de bloc acum.
Încerc să-mi aduc aminte când am mâncat eu ultima oară ketchup. Cred că de Paşte când am mâncat mielul ăla cu gust ciudat. Oricum, vecinii o să creadă că am mâncat nu ştiu ce friptură împănată la cuptor. Ăştia mă bănuie că fur din fondul de rulment … Dacă mă uit bine la pata asta de ketchup seamănă cu o sticla de bere. Nevasta-mea a început să facă mişto de mine. Înainte să ne culcăm, îmi zice că am făcut o burta ca de urs de la câtă bere beau. Probabil canicula e de vină.
Îl sun pe Pandele, vicepreşedintele. Azi e duminică şi ca de obicei ţinem şedinţa de bloc în aer liber. Pe bloc stăm toţi la o bere şi câte un mic... din fondul de protocol. Ne adunăm toţi şi începem să turnăm bericioaica pe gâtlejurile noastre uscate.
După trei rânduri de bere discuţia degenerează. ... Încep atacurile asupra mea. Cum că aş fi cheltuit banii administraţiei în scop personal. Că am făcut burtă de la câte fripturi şi bere am îngurgitat. Mă enervez rău de tot când îi văd că râd de mine, toţi făcându-mă urs. Pandele sare în ajutorul meu, dar ridicându-se brusc de pe scaun dă cu fruntea de sticla pe care o agitam eu deasupra capului. I-am spart capul. Nu s-a supărat, pentru că ştie că mâine am să-i fac cinste cu bere din fondul blocului. Îi vom bârfi pe toţi: pe castor, pe elefanţi, pe maimuţică, pe iepuroaică, pe pisicuţă chiar şi pe coker. De la atâta stres am slăbit 2 kg. Canicula e de vină.

_____

Articol publicat în revista DECI, suplimentul Academiei Caţavencu, iunie 2003.

O zi obişnuită

Azi e cald afară. Mă îmbrac cu tricoul meu galben şi ies în balcon. Îmi aprind o ţigară fără filtru şi mă zgâiesc la doi porumbei care stau în ce a mai rămas din copacul din faţa blocului. Era un copac frumos înainte să intre băiatul vecinului cu maşina în el. Porumbeii se găinăţează. Încerc să-i nimeresc cu mucul ţigării pentru ca se găinăţau pe maşina mea.
Sună soneria. E vecinul meu Costică, care mă invită la o partida de table în faţa blocului. Îmi iau şepcuţa albastră şi ies la table. Obişnuiesc să joc table de 13 ani, de când m-a mutat Ceauşescu în blocul ăsta nenorocit. Eu sunt superstiţios. Dacă nu mă îmbrac cu tricoul galben după ce mă trezesc, îmi merge rău toata ziua, iar şepcuţa dacă nu o port când joc table n-am nici o şansă în faţa lui Costică.
Îmi ia prima linie la mustaţă. Dacă nu dădea şase-patru câştigam. Ştiind că mă oftic Costică râde pe sub mustaţa lui deasa. Eu îl înjur în gând. Începem a doua linie. Sunt încordat. Dacă pierd şi linia asta pierd partida, iar Costică o să se laude cu reuşita lui la şedinţa de bloc de mâine. Am nervii întinşi la maxim. Arunc zarurile aşa de tare încât sar din cutie.
“Du-te ia-le tu Costică.”
“Ia-le tu băi, că tu eşti loser-ul, zice el pe un ton arogant.”
N-am înţeles ce e ăla loser, dar mă ridic să iau zarurile, înjurându-l în gând.
“De ce mă înjuri băi, îmi zice el împingându-mă.”
Mă dezechilibrez. El vrea să mă prindă şi mă apucă de tricou. Aud cum tricoul trosneşte şi se rupe, iar eu sunt pe jos.Asta a pus capac la toate. Putea să mă facă oricum îi venea lui, dar dacă mi-a rupt tricoul galben care îmi dădea speranţe de mai bine în fiecare zi, trebuie să trec la acţiune. Mâine am să propun demiterea lui din funcţia de administrator de bloc şi dacă nu-l dau jos îi dau foc la apartament. Al dracu’ ce m-a enervat...